Haloterapia - soluția în terapia afecţiunilor respiratorii

Haloterapia - soluţia „antică” şi „modernă” în terapia afecţiunilor respiratorii

 Considerată pe bună dreptate „cel mai bun izvor de sodiu”, sarea a fost controversată pentru capacităţile sale curative încă din antichitate. Pentru o scurtă perioadă, în timpul Imperiului Roman, sarea a fost folosită drept monedă de schimb, având o importanţă mai mare decât aurul. Astfel, soldaţii romani primeau retribuţia în bulgări de sare – de unde şi termenul de „salarium” – termen păstrat până în zilele noastre. Pe de altă parte, medicul rus Paul BERG numea sarea „otrava albă” sau „iadul inimii”, într-un interviu în cadrul unui documentar medical prezentat la televiziunea publică rusă. Dovezile curative ale sării sunt însă de necontestat, omul având de-a lungul timpului acest simţ empiric al beneficiilor expunerii la sare.

HaloterapieNu puţine sunt dovezile „probei terapeutice” în cadrul multiplelor afecţiuni tratate cu aerosoli salini de-a lungul istoriei medicale a omului. Papirusurile doctorului egiptean Imhotep din al treilea mileniu pre-creştin sunt pline de reţete curative ce conţin sare – marea majoritate fiind pentru tratamentul rănilor (despre care Imhotep ştia că sunt „curăţate” de sare). Medicina antică greacă nu era străină de efectele sării, pe care însuşi Hippocrates o folosea frecvent în terapia rănilor, dar şi drept laxativ. El are şi prima teorie a efectelor NaCl asupra sistemului nervos central, afirmând că sarea, consumată ponderat, conferă o senzaţie de bine. Hippocrates este primul care observă beneficiul aerosolilor salini şi recomandă ca aburul din apa sărată să fie inhalat pentru tratarea afecţiunilor respiratorii. Totodată, Hippocrates atrage atenţia asupra abuzului de sare, ce duce la apariţia tulburărilor digestive şi renale (calculoză).

Istoria păstrează o interesantă întâmplare petrecută în sudul Franţei în timpul devastatoarei epidemii de ciumă bubonică din secolul al XIV-lea, când un sătuc de pescari a scăpat neatins tocmai datorită faptului că era înconjurat de movile de sare pe care o utilizau la conservarea sardinelor destinate vânzării. Totodată, refugiaţii adăpostiţi în peşteri în timpurile invaziilor europene de-a lungul Evului Mediu s-au dovedit mai rezistenţi la frig şi au supravieţuit în număr mai mare decât cei care nu au beneficiat de „speoloterapie”.

Desigur, exagerările aferente descoperirii efectelor curative ale sării nu au întârziat să apară şi curând s-au emis teorii neverificate ştiinţific vizavi de puterea aerosolilor salini de a vindeca bolile reumatismale, calculii renali, anxietatea, depresiile şi chiar cancerul.

Haloterapia reprezintă metoda prin care un subiect este expus aerosolilor salini pe care îi inhalează sau îi asimilează la nivelul pielii. Realizarea cu succes a unei şedinţe de haloterapie a fost condiţionată de deplasarea în zona peşterilor de sare şi de petrecerea unui timp în interiorul lor. Inventarea halocamerelor şi a dispozitivelor inhalatorii nu mai fac necesară deplasarea pacienţilor la salină ci, cu ajutorul lor, putem crea un microclimat prielnic haloterapiei în orice localitate. În ROMÂNIA, PRAID sau SLĂNIC MOLDOVA, CACICA sau OCNA MUREŞ – adevărate oraşe subterane din sare – primesc anual sute de mii de vizitatori care, sub indicaţie medicală sau din proprie iniţiativă, confirmă teoria descoperită empiric conform căreia aerosolii salini sunt benefici în stimularea imunităţii locale la nivelul aparatului respirator, au efect bacteriostatic, efect mucolitic şi antiinflamator, precum şi un efect de hiposensibilizare locală – efect ce poate explica beneficiile în terapia astmului bronşic întâlnite la majoritatea bolnavilor ce au vizitat o salină chiar şi în timpul perioadelor de exacerbări.

Terapia cu aerosoli – mecanism

O scurtă rememorare a mecanismelor şi fenomenelor ce au loc la nivel alveolar ne fac să înţelegem mai bine cum funcţionează terapia cu aerosolii salini.

Toate zonele căilor aeriene sunt menţinute umede prin producerea de mucus – produs de celulele mucoase din stratul epitelial al căilor respiratorii, şi, parţial, de glande din submucoasă. Mucusul captează particule mici din aerul inspirat, împiedicându-le să mai ajungă în alveole. Pelicula de mucus este reînnoită permanent datorită cineticii ciliare de la nivelul epiteliului respirator. Cilii execută o mişcare de tip „sweeping” cu o frecvenţă de 10-20 de ori/secundă, deplasând spre faringe stratul de mucus cu o viteză de aproximativ 1 cm/minut. Acest mucus ce conţine eventualele particule capturate (care pot fi şi incluziuni bacteriene) este ulterior înghiţit sau eliminat prin tuse. Acestui mecanism i se adaugă cel al turbulenţei nazale, datorită eficienţei căreia nici o particulă cu diametru mai mare de 5 microni nu poate pătrunde în plămâni. Tot în cavitatea nazală aerul este încălzit şi umidificat – astfel încât ajunge să intre în plămâni cu 0,5 – 1 grade Celsius mai cald decât a fost inspirat. Însă saturaţia în vapori de apă şi prezenţa mucusului fac posibilă acţiunea forţelor de tensiune superficială la nivelul căilor respiratorii prin acţiunea forţelor Starling.

Surfactantul pulmonar este o fosfolipoproteină complexă secretată de celulele alveolare de tip II – celule epiteliale specializate, granulare ca aspect şi cu incluziuni lipidice, care ocupă 10% din suprafaţa alveolelor pulmonare. Rolul surfactantului pulmonar este de a reduce tensiunea superficială. Prezenţa apei în alveolele pulmonare face ca acestea să aibă tendinţa de colabare şi aerul să iasă astfel din plămân. Molecula surfactantului pulmonar – întocmai ca şi constituenţii membranei celulare – având un cap hidrofil şi unul hidrofob, realizează interfaţa aer-apă din alveolă şi creşte complianţa pulmonară. Ventilaţia pulmonară – reîmprospătarea continuă a aerului din zonele pulmonare de schimb acolo unde există un contact intim cu capilarele – este consecinţa complianţei pulmonare şi a prezenţei surfactantului. În cursul unei respiraţii, numai o mică parte din aerul ce intră în plămân ajunge până la bronhiolele terminale. Aerul alveolar se ventilează prin difuziune – rezultatul cineticii moleculelor de gaz. Acelaşi fenomen caracterizează şi parcursul ionilor de sodiu şi clor până la nivelul alveolelor.

Efectul aerosolilorEchilibrarea forţelor Starling se realizează prin intervenţia ionului de Na+, care atrage apa din interstiţii şi creşte cantitatea acesteia în spaţiul alveolar. Acest fenomen are ca efect imediat augmentarea fazei de sol a surfactantului şi accelerarea clearence-ului muco-ciliar. Sub acţiunea ionilor de Na+, cilii îşi îmbunătăţesc funcţionarea prin intervenţia ionului în depolarizarea membranară şi, implicit, îşi cresc activitatea. Astfel – îmbunătăţind şi augmentând funcţia ciliară – ionul de Na+ obţinut prin haloterapie creşte clearence-ul mucociliar şi asigură o epurare mult mai eficientă a căilor respiratorii superioare şi inferioare. Mai mult decât atât, la fumători, unde este cunoscută încetinirea, până la paralizie, a mişcării ciliare, ionul de Na+ reuşeşte să reactiveze propulsia mucusului şi degajarea arborelui respirator prin activarea cililor. Din nou, dacă facem referire la tehnicile descoperite empiric de medicina culturală, aceste efecte de clearence sunt binecunoscute în popor: inhalarea vaporilor de apă fierbinte cu sare sau adăugarea sării în apa fierbinte din cadă.

Nu în ultimul rând, ionul de Na+ este cunoscut drept inductor al ionizării particulelor din jurul său, aşadar particulele pneumoalergene au tendinţa de a se depune, putând fi eliminate de clearence-ul mucociliar mult mai uşor.

Astfel, extragem indicaţii terapeutice imediate pentru aerosolii salini în BPOC, astm bronşic, tabagism, infecţii recurente ale căilor respiratorii, dar şi pentru îmbunătăţirea funcţionalităţii pulmonare din atracoză sau silicoză.

La nivel teoretic, aşteptările pe care le putem avea de la haloterapie ar fi:

♦ Creşterea eficienţei expectoraţiei prin creşterea volumului de spută şi de secreţii din căile aeriene – fapt ce duce la îmbunătăţirea actului respirator şi la senzaţia pacientului de eliberare, de degajare pulmonară – prin creşterea productivităţii tusei.

♦ Obţinerea în timp a efectului bacteriostatic – fapt ce se va constata prin reducerea episoadelor de infecţii recurente ale aparatului respirator sau prin eliminarea completă a episoadelor sezoniere. Este un beneficiu inestimabil pentru pacienţii cu BPOC, cărora un episod de infecţie respiratorie acută le poate fi fatal.

♦Îmbunătăţirea calităţii somnului prin diminuarea edemului filierei aerodigestive superioare (văl palatin, baza limbii, pilierii lojei amigdaliene) regăsit adesea la sforăitorii cronici. De asemenea, la nivelul ostiilor sinusale din meatul mijlociu şi superior, edemul inflamator diminuează, ducând la repermeabilizarea acestora şi la drenajul eficient al sinusurilor în fosele nazale.

Articol publicat în Noutati .

Comentarii

    Nu sunt comentarii la acest articol.

Adaugă un comentariu